Moţu' Pittiş ar fi împlinit 72 de ani: „N-aveţi decât să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Moţu' Pittiş a fost, printre multe altele, una dintre cele mai „calde“ voci ale „Teleenciclopediei“ FOTO Mediafax
Moţu' Pittiş a fost, printre multe altele, una dintre cele mai „calde“ voci ale „Teleenciclopediei“ FOTO Mediafax

Moţu’ Pittiş ar fi împlinit astăzi 72 de ani. Oameni din lumea muzicii, dar şi prieteni din radio îl omagiază pe cel pe care prietenii din copilărie îl porecliseră – aproape vizionar – „Buricul pământului“.

Florian Pittiş, unul dintre cei mai mari artişti pe care i-a avut România, a părăsit definitiv scena în urmă cu opt ani. Pe 5 august 2007, răpus de un cancer, Moţu’, aşa cum era alintat în copilărie de bunica sa (pentru că era primul nepot şi cel mai alintat), a încetat din viaţă la doar 63 de ani. Moştenirea sa culturală trăieşte însă şi astăzi.

„Din păcate, el a plecat prea devreme dintre noi. A fost un mentor pentru noi, ne-a călăuzit înspre teatru şi poezie, a ţinut steagul sus. A fost un personaj foarte prezent, un tip cu multă personalitate“, şi-l amintea bunul său prieten şi fost coleg din trupa Pasărea Colibri, Mircea Baniciu.

Dar Florian Pittiş a însemnat mult mai mult pentru cultura română: actor de teatru şi film, realizator de emisiuni radio, regizor, una dintre cele mai „calde“ voci ale „Teleenciclopediei“. Pittiş s-a remarcat în mai toate domeniile pe care le-a abordat, iar până şi pasiunile sale erau celebre: ţigările Carpaţi şi echipa de fotbal Rapid. De asemenea, făcea parte din francmasonerie, iar în 2004 a fost numit Mare purtător de cuvânt al Marii Loji Naţionale din România. 

Florian Pittiş, „rege şi portărel“

„Eu am şansa dementă, care mă deosebeşte de mulţi contemporani ai mei de pe planetă, de a duce în fiecare seară o altă existenţă. Sunt rege şi portărel, sunt tânărul care nu a făcut nimic, sunt proaspătul absolvent de liceu, iar alteori sunt numai spirit: Ariel. N-aveţi decât să mă invidiaţi, dar eu pot să fac în fiecare seară această minune: să iau viaţa de la capăt“, spunea Florian Pittiş într-un interviu acordat Magdalenei Boiangiu în 1984, în revista „Teatru“. 

„Şi în permanenţă sunt eu; ceea ce vedeţi pe scenă sunt gândurile mele care îmbracă forma unui rege sau a unui portărel sau a unui tânăr care n-a făcut nimic sau a unui absolvent de liceu – etern candidat la bacalaureatul vieţii“, declara el atunci cu un entuziasm care n-avea să-l părăsească niciodată. A murit ca un etern adolescent, ca un „etern candidat la bacalaureatul vieţii“.

Fuma Carpaţi fără filtru şi fuma cu pasiune, cu patimă, aşa cum făcea totul, aşa cum cânta, aşa cum juca atunci când urca pe scenă. Nu-şi menaja vocea şi nu se menaja pe sine. Ardea. Era nonconformist, era rebel, era imposibil de ţinut în frâu şi a avut curajul să înfrunte o întreagă societate comunistă, în care el a reuşit să poarte plete şi să cânte un alt fel de muzică. „Nu mă tund, nu-mi cereţi să mă tund“, le striga şefilor de partid de cum intra pe uşă când era chemat la vreo şedinţă. Şi Florian Pittiş a reuşit să rămână el însuşi.

Eu am şansa dementă, care mă deosebeşte de mulţi contemporani ai mei de pe planetă, de a duce în fiecare seară o altă existenţă. Sunt rege şi portărel, sunt tânărul care nu a făcut nimic, sunt proaspătul absolvent de liceu, iar alteori sunt numai spirit   Florian Pittiş, artist

A cântat, a fost un actor extraordinar, a fost şi regizor, a fost şi traducător – una dintre figurile tulburătoare care au marcat decenii întregi de teatru şi muzică în România. Declara că „inconştient“ face teatru de la patru ani, atunci când, mama lui care, aşa cum îi povestea Silviei Kerim, semăna cu Danielle Darrieux şi îşi dora să se fi făcut actriţă, dar n-au lăsat-o părinţii, l-a aruncat direct pe scenă. Era în 1947, când a jucat alături de Ileana Cotrubaş şi Alexandru Lulescu în „Congresul puştilor“. Aşadar, la patru ani a urcat prima dată pe scenă, înainte să ştie să citească, iar la 14 ani, după ce dăduse gata toate piesele de teatru din biblioteca şcolii şi văzuse de 23 de ori „O scrisoare pierdută“, în regia lui Sică Alexandrescu, a jucat el însuşi Cetăţeanul turmentat într-un spectacol şcolar.

Timpul a trecut şi Florian Pittiş – „Pittiş“ cu doi „t“ este greşeala ofiţerului care i-a întocmit actul de naştere şi pe care tatăl lui, comandor aviator, n-a corectat-o – s-a îndreptat spre Institut. Dar a picat din cauză că graseia puternic. A fost considerat un defect de dicţie şi nu a fost admis. Motiv pentru care s-a făcut electrician voluntar la Teatrul Bulandra. Adică a lucrat un an gratis, din pură pasiune.

„Stăteam de dimineaţa până noaptea în teatru, asistam la repetiţiile conduse de Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie, îi vedeam muncind pe marii actori ai acestei scene. Atunci am învăţat tot ceea ce ştiu astăzi şi atunci m-am molipsit de pasiunea nebună pentru acest mod de a exista: să-ţi trăieşti orele, zilele şi nopţile în funcţie de clipele în care eşti pe scenă“, povestea Moţu'.

A fost, aşa cum mărturisea, cea mai importantă şcoală de teatru această perioadă în care a stat în umbra scenei şi a văzut de nu mai puţin de 236 de ori celebrul „Cum vă place“ în regia lui Liviu Ciulei.

Liviu Ciulei, „norocul“ lui Pittiş

„De altfel, norocul meu s-a numit şi se numeşte Liviu Ciulei“, i-a povestit el Silviei Kerim în interviul din 1999. „Dl Ciulei mi-a propus, într-o seară, când am înlocuit un actor «indispensabil» - uite, ţin minte pe dinafară cuvintele lui: «Vrei să joci în Cum vă place?». Toată viaţa am să-l ţin minte cum stătea acolo, la el în cabină (el juca, în spectacolul acela antologic, rolul lui Jacques Melancolicul). Fuma liniştit în răgazul dintre două spectacole şi, zâmbind, mi-a pus această întrebare care, într-un fel extraordinar, mi-a marcat viaţa. Apoi, ca director, m-a şi angajat. Prima mea replică rostită pe scena Bulandrei, în calitate de actor angajat, a fost: «Vă rog să-mi daţi o clipă ascultare».“

Până în 2007 când s-a stins în spitalul de la Fundeni, la o săptămână după ce se internase, cu rugămintea strictă adresată medicilor de a nu da detalii despre starea sănătăţii lui, Florian Pittiş a jucat în zeci de spectacole celebre, roluri memorabile, de la Ariel în „Furtuna“ de W. Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la Laertes în „Hamlet“, în regia lui Alexandru Tocilescu, şi până la Sonnenstich, în „Deşteptarea primăverii“, de Frank Wedekind, regia Liviu Ciulei, şi Teodoro din „Câinele grădinarului“ de Lope de Vega, în regia proprie.

Eu vreau să trăiesc ziua de astăzi. Nu vreau să trag linie astăzi ca să adun ziua de ieri. Să retrăiesc ziua de ieri. Nu. Şi ziua de azi când o mai trăiesc? Poimâine? Când?   Florian Pittiş, artist

Şi dacă în teatru pasiunea a început devreme, în ce priveşte muzica, s-a întâmplat cam la fel, iar primul mare succes a fost la grădiniţă când a cântat la o serbare „Pe Mureş şi pe Târnave“, îmbrăcat în costum popular. Pasiunea pentru rock a început ceva mai târziu, prin liceu, la „Lazăr“, desigur, unde a înfiinţat o formaţie, împreună cu colegii.

„N-aveam chitară electrică, adică din astea, moderne. Pe-a noastră am amplificat-o printr-un aparat de radio vechi, aşa că ne curentam deseori“, povestea el în acelaşi interviu acordat Silviei Kerim. „Băteam într-o tobă cu piciorul, că n-aveam pedale, şi cu beţele în scaun – eu eram la baterie şi solist vocal.“

Ce a urmat ştim cu toţii. Ani întregi în care Florian Pittiş a cucerit săli după săli. A tradus în limba română cântecele lui Bob Dylan, celebrele „Death is Not the End“ („Sfârşitul nu-i aici“), „Don't Think Twice, It's All Right“ („Nu-i nimic, asta e!“) „Rainy Day Women“ („Toţi suntem puţin luaţi...“), a avut succes cu Cenaclul Flacăra, în celebrul trio cu Anda Călugăreanu şi Dan Tufaru şi, mai târziu, cu Pasărea Colibri.

În tot acest timp a crezut cu pasiune în clipa de faţă, pe care a iubit-o, regretând că timpul trece. La 25 de ani de la momentul debutului, întrebat de Magdalena Boiangiu dacă e mulţumit de ce-a făcut, Florian Pittiş îi răspundea:  

„Nu ştiu, n-am avut timp să mă gândesc până acum. Poate mai târziu, când o să ies la pensie. Eu vreau să trăiesc ziua de astăzi. Nu vreau să trag linie astăzi ca să adun ziua de ieri. Să retrăiesc ziua de ieri. Nu. Şi ziua de azi când o mai trăiesc? Poimâine? Când? Eu vreau să trăiesc astăzi atât de plin, încât să-mi cadă o cărămidă în cap să pot pune capăt liniştit vieţii în orice clipă.“

Activitatea celui care i-a iubit şi popularizat în România pe Bob Dylan, The Beatles şi Rolling Stones nu poate fi cuantificată sau „îndosariată“. Şi chiar dacă un final a venit pentru public pe 5 august 2007, „Sfârşitul nu-i aici“.

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite