Zece creaturi de coşmar de care românii s-au temut mereu. Strigoii, Muma Pădurii şi duhurile, unele dintre cele mai mari spaime din mitologia populară

0
Publicat:
Ultima actualizare:
O înfăţişare a morţii.
O înfăţişare a morţii.

Mitologia românească este bogată în relatări despre puterile supranaturale ale creaturilor fantastice care se opun oamenilor. Printre cele mai de temut personificări ale acestora se numără strigoii, stafiile, ielele şi Moartea.

Mitologia românească este bogată în credinţe în existenţa unor spirite necurate. Iată zece creaturi de care românii s-au temut dintotdeauna.

1. Strigoii
„Strigoiul se naşte ca orice copil, dar el are pe cap o tichie, chitie, căiţă, perdea. Sau are pe corp o cămaşă, o căciulă de piele”, relata Tudor Pamfile autorul volumului „Mitologie românească. Duşmani şi prieteni ai omului”. editat de Academia Română (1915). Credinţele românilor în existenţa strigoilor i-au fascinat pe călătorii străini care au vizitat în trecut teritoriile României. Mai înfiorătoare erau practicile prin care oamenii îşi linişteau temerile faţă de cei bănuiţi că după moarte s-au transformat în strigoi.

„Ca să i se nimicească puterea strigoiului i se bate în inimă un par de stejar, de tisă ori de frasin, se înţeapă cu o frigare, cu un cui sau cu un cuţit, rămânând astfel ca pe viitor să fie legat de sicriul în care a fost îngropat şi să nu mai iasă din mormânt, pentru săvârşirea nelegiuirilor”, arăta etnologul Tudor Pamfile.

După unele credinţe populare, baterea parului trebuie să se facă prin şezutul cadavrului. Altor strigoi li se băteau cuie la încheieturile mâinilor şi picioarelor sau în burtă. Alţii se înfierau după cap, ori li se tăia capul. Unii aşa-zişi strigoi erau spintecaţi în două cu o coasă, apoi oamenii fierbeau vin şi îl turnau peste ei, înainte de a-i îngopa din nou. „Altor strigoi, după ce li se spintecă burta, li se scot ficaţii şi inima, se ard pe foc până se fac scrum şi cenuşa ce iese se amestecă într-un pahar cu apă şi se bea cu toate neamurilr lor, ca să fie ferite. Unii ung strigoii cu gaz şi apoi îi ard, alţii îi ard cu rădăcini. Alţii ard numai inima, pe când trupul îl toacă şi apoi îl pun în groapă”, relata Tudor Pamfile.
 

2. Muma Pădurii
Muma Pădurii este personificată, conform tradiţiei populare, ca o femeie urâtă şi bătrână, care boceşte în pădure, însă putea lua şi alte înfăţişări, cum este cea a unui copac înfiorător sau al unei călugăriţe cu părul despletit. Locuieşte în cele mai întunecoase locuri din codru şi caută să ucidă pe cei care treceau singuri în pădure sau să îi sperie, pricinuindu-le boli de spaimă. Uneori mânca trupurile celor ucişi.

“Împotriva ei omul se poate apăra făcându-şi semnul Sfintei Cruci”, afirma Tudor Pamfile, citând o relatare din popor.

Pe lângă crimele comise, tradiţia populară spune că Muma Pădurii era cea care fura copiii din leagăn sau îi îmbolnăvea. Femeile se păzeau de puterea ei aşezând tămâie o mătură şi o foarfecă lângă pătuţul pruncului. De asemenea, împotriva farmecelor se făceau descântece. “Descântătoarea ia o mătură, foc, un topor şi o oală cu apă. Se aşează în pragul uşii de afară şi cât descântă se uită la un pom. Muma copilului şade la spatele ei. Se descântă numai când soarele e pe muche, la asfinţit. Când zice “cu focul te-oi arde”, aruncă focul jos; “cu mătura te-oi mătura”, atinge cu ea pardoseala; “cu apa te-oi îneca”, varsă jos apa; “cu toporul te-oi tăia”, ciocăne cu el în stâlpul uşii, în dreapta şi în stânga”, relata Tudor Pamfile.

3. Stafia
Stafia este întruchiparea spiritelor celor care rămân legaţi de locul unde au murit. O credinţă populară, despre stafiile şi legătura lor cu locurile în care au murit, era prezentată de Vasile Alexandri, la finalul baladei Mănăstirea Argeşului, care spune legenda meşterului Manole.

“Superstiţiile poporului, în privinţa zidirilor, sunt multe. Aşa, el crede că o zidire nu poate avea trăinicie dacă nu se îndeplinesc unele datine mistice precum de pildă, îngroparea unui om în temelie. Pietrarii au obiceiul de a fura umbra cuiva. Adică a-I lua măsura umbrii cu o trestie şi apoi a zidi acea trestie în talpa zidirii. Omul cu umbra furată moare până în 40 de zile şi devine stafie nevăzută şi geniu întăritor al casei. Fiind un obicei care a produs unele nenorociri, speriind mintea celor cu umbrele furate şi aducându-I astfel la boli grele, zidarii au fost siliţi a-şi schimba datina”, afirma Vasile Alexandri, citat în volumul “Mitologie românească – duşmani şi prieteni ai omului”, de Tudor Pamfile (1915).

Stafiile se făceau din umbrele celor morţi, neiertaţi în viaţă, ori din umbrele celor ucişi prin vrăji, adăuga etnologul. Aveau înfăţişări omeneşti şi obiceiul de a bântui noaptea casele unde au locuit, alungându-i prin spaime pe cei care le ocupau. Uneori, însă, noii proprietari se obişnuiau cu prezenţa stafiilor, şi unele relatări prezentau oameni care le lăsau mâncare stafiilor în podurile caselor nelocuite.

4. Ielele, zânele rele
În mitologia românească, ielele purtau numeroase denumiri: nemilostive, dânse, iude, fetele lui Iuda, drăgaice, samovile, nagode, irodiţe, vânturiţe, irodeice. Bătrâne urâte sau femei frumoase, ielele au puterea de a-I fermeca şi de a-I îmbolnăvi pe cei care se aventurează în lăcaşurile lor. “Ielele beau noaptea apă din fântâni, iar oricine va bea după ele va rămâne pocit. De aceea, când cineva bea apă dintr-o fântână dimineaţa, trebuia să lase un semn, ca deochiul să cadă pe acesta. Ca să-şi păzească gospodăriile de iele, oamenii pun câte un cap de cal, într-un par. Astfel, ielele sunt alungate”, scria Tudor Pamfile.  

5. Crasnicul, fiul Diavolului
Despre crasnic, se spune că ar fi fost copilul născut din alipirea unei femei cu diavolul. Are înfăţişarea unui purcel neastâmpărat, care fuge prin casă ţipând.

“În toamna anului 1915, o preoteasă din Galaţi, după 26 de ani de căsătorie stearpă, purcede grea şi nu naşte după nici zece luni. Această preoteasă, prin urmare, poartă în sarcină un crâsnic, care se va naşte la 11 luni cum îi este sorocul. Crâsnicul, după naştere, purcelul, fiu de drac, se va repezi la cei din casă, la neamuri mai ales, îi va muşca şi îi va ucide apoi şi pe urmă va încerca să se adăpostească unde a fost zămislit. Pentru aceasta, moaşa va avea grijă să îl înfăşure într-un ţol, îndată după naştere, şi apoi să cheme neamurile să îl ucidă cu ciomegile”, afirma Teodor Pamfile.  

6. Halele aducătoare de epilepsie
Halele erau duhurile care intrau în oameni şi îi provocau epilepsia, boala numită popular “ducă-se pe pustiu”. Şi animalele aveau de suferit de pe urma lor, iar ciobanii îşi afumau oile, cu untură de oi de la uger, potrivit unui obicei arhaic, pentru a alunga spiritele necurate care le făceau să nu mai dea lapte. Halele umblau la miezul nopţii pe dealuri, iar copii le alungau arzând crenguţe uscate. Câinii erau cei care le simţeau mai întâi, lătrând atunci când halele se apropiau de casele oamenilor, scria etnologul. În noaptea Sfântului Andrei, pentru a fi păzite de duhurile rele, gospodăriile erau unse cu usturoi.

7. Pâca, mama Dracului
Pâca este, potrivit credinţelor populare, zeitatea fumatului şi mama Diavolului. “O babă bătrână, neagră şi urâtă, ca întunericul Iadului, cu coarne în cap ca râşchitoarele, cu nasul lung şi încârligat, cu ochii umflaţi de capră înecată, cu colţii în gură ca ai mistreţului, cu ghiare ca secerile, cu coadă ca de vită, lungă şi îmbârligată, cu o lulea sau pipă mare în dinţi, pe beregăţile gâtului sau pe nări ieşindu-I flacără de fum, fum negru şi o duhoare de tutun”, o descria Tudor Pamfile. Diavolii sunt cei care i-au învăţat pe oameni să fumeze şi să le preamărească mama, pufăind, spune tradiţia populară romînească.

8. Duhurile bălţilor
Tradiţia populară pomeneşte şi de duhurile necurate ale bălţilor care aduc moartea oamenilor. Iau înfăţişarea unor înecaţi sau a unor femei cu coadă de peşte, iar prezenţa lor este simţită atunci când celor aflaţi în ape li se pun cârcei care îi împiedică să mai înoate. Atunci omul trebuie să se grăbească să iasă afară. “La ape mari să nu cuteze omul, mai bine să se închine şi să fugă, căci Dracul,  Cel din baltă, îi împiedică mâinile şi picioarele ca să se înece. Când ai să treci vreao apă mare, fă-ţi cruce în margine şi roagă-te Sfântului Nicolai, că el este mai mare peste ape”, spune o tradiţie populară, relatată în volumul “Mitologie românească – duşmani şi prieteni ai omului”. Unele ape cer în fiecare zi câte un cap de om, spune o altă legendă populară. Sufletele celor înecaţi rămân pentru totdeauna în apele în care şi-au pierdut viaţa. Sduhurile sinucigaşilor ies uneori din apă, la orele în care au murit, sau în nopţile cu lună nouă, şi îi îndeamnă pe oameni să se înece.

„Se prefac în oameni care sunt în primejdie de a se îneca şi strigă după ajutor. Dacă întâmplător sar drumeţii să îi scape de la primejdie, înecaţii, bocindu-se după pereche, îi apucă pe cei vii de picioare şi îi afundă în apă, unde, fireşte, şi aceştia îşi găsesc sfârşitul”, relata autorul.

9. Ciuma şi holera
Ciuma apare sub forma unei bătrâne cu chipul urâţit de mulţimea de bube, care aduce moartea cui stă în apropierea ei.

“Când mor toţi într-o casă de ciumă, vecinii de la nouă case din apropiere să sară cu mic cu mare, să ia o găină neagră sau un cocoş negru cu ei şi să urce cu toţii pe un deal, unde vor aprinde nouă vetre cu nouă focuri. Apoi să ocolească vetrele de nouă ori, unul având găina în mână. Dacă unul va muri, ceilalţi să nu se sperie, ci să-l îngroape împreună cu găina”, era unul dintre ritualurile împotriva Ciumei, relatate de autorii volumului de etnografie. Holera, la fel de nimiloasă ca şi Ciuma, se arăta prin sate, potrivit tradiţiei, cu înfăţişarea unei bătrâne având o seceră în mână. Holera aduce boala în sate, iar pentru a scăpa de ea, oamenii rcurgeau la ritualuri dintre cele mai ciudate.

“Într-un sat, dacă oamenii au văzut că nu mai scapă de holeră, au luat un băiat voinic, i-au făcut o groapă în pământ, adâncă şi strâmtă, aşa, ca să poată sta un om în picioare. Au luat apoi băiatul şi au pus pământ peste el, de viu, şi el a murit acolo. Aşa a căpat satul de holeră”, scria Tudor Pamfile, citând o povestire populară.

moartea

10. Moartea
“Moartea se arată bolnavilor sub chipul unei boale hâde şi urâte, numai ciolane, cu ochii duşi în fundul capului, cu dinţii mari, cu degetele lungi şi subţiri, având în mână o coasă”, este una dintre cele mai populare descrieri, prezentate de autorii volumului de mitologie românească. Puternică în ciuda înfăţişării ei, Moartea este, în tradiţia populară, cea în faţa căreia oamenii nu au găsit leacuri, ci doar, uneori, au reuşit să o înşele.


Vă recomandăm şi:

Şase ucigaşi de strigoi, anchetaţi după ce au dezgropat cadavrul unui adolescent şi i-au ars inima

În anii 1920, locuitorii unui sat din Hunedoara asistau la o scenă înfiorătoare, dar reprezentativă pentru a ilustra superstiţiile şi credinţele populare împământenite în această zonă: „uciderea” unui strigoi. Zeci de oameni au luat cu asalt cimitrul din Săuleşti pentru a vedea cum câţiva săteni dezgroapă un cadavru, îi smulg inima şi o ard, cu intenţia de a scăpa satul de nenorociri.

Poveştile cu strigoii care bântuie Castelul Corvinilor au adus o echipă a Travel Channel în Hunedoara

Realizatorii seriei de documentare „Ghost Adventure” difuzată de postul tv Travel Channel se vor afla timp de trei zile, începând din această seară, la Castelul Corvinilor din Hunedoara. Englezii au venit la castel pentru a realiza un documentar despre Vlad Ţepeş, dar şi dintr-un motiv mai puţin obişnuit: vor cerceta dacă într-adevăr Castelul Corvinilor este bântuit.

FOTO Blestemul Lacului Cinciş: cât adevăr se ascunde în legendele lacului care a înghiţit cinci sate şi cimitirele lor

Lacul Cinciş a fost creat la începutul anilor 1960, pe vatra a cinci cătune de pe Valea Cernei, pentru a satisface nevoia industrială de apă a combinatului siderurgic din Hunedoara. Satele au fost inundate, iar localnicii au fost nevoiţi să se mute. Se spune că asupra lacului au fost aruncate blesteme, că este bântuit, iar trupurile celor care se îneacă aici nu au mai fost scoase la suprafaţă.

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite