În anii’90, dacă-i întrebai pe mai-marii liberalilor lucruri mai de demult din istoria partidului lor, cam scîrțîiau. Dan Amedeo Lăzărescu, istoric, era mai la largul lui, dar cam pe deasupra. Mircea Ionescu Quintus povestea cu amănunte despre liberalii de la Ploiești din anii ’40. Cînd venea vorba despre PNL-ul de mai dinainte, însă, o dădea și el pe generalități. Despre Ionel Săndulescu se spunea că ținea minte mai multe, și din povești, și de prin cărți, dar om discret, nu prea ieșea în față să le spună.
Cel ce știa de-a fir a păr liberalismul autohton, încă din vechime, era scriitorul Alexandru George, care citise și scrisese cu brio despre criticul E.Lovinescu, liberal sută la sută, priceput și la doctrină. Scrupulos și tenace, Al. George căuta neobosit prin biblioteci,chiar și pentru a scrie o notă de subsol. Își făcea fișe, pe care le ținea acasă în ordine, dar îl ajuta și memoria, încît după ’90, scria articol după articol, fără să se poticnească în goluri de documentare. Altfel Al. George se prețuia drept mare romancier nedreptățit, ceea ce proclama și în public, dar se îndeletnicea și cu istoria literară,făcea și traduceri.
Ca om era ultradificil. Orgolios și bănuitor, cu mersul lui țeapăn de burghez cu închipuiri aristocratice, Alexandru George era convins că lumea fusese făcută ca să-l admire pe el. Dacă-l lăudai (pe merit, nici vorbă1) într-un articol, dar aveai și vreo rezervă cît de mică asupra lui, trimitea imediat un lung drept la replică în care se lega de benghiul care nu-i convenise. Avea impresia că scopul secret al laudelor era de a face preambul mîrșavului atac la adresa persoanei și operei sale.Cu o asemenea fire, eruditului autor îi era greu să-și facă prieteni. Nu că și-ar fi dorit. Dar și dacă-l mai apăsa trufașa sa singurătate, n-avea nevoie de prietenie, ci de țuțăritoare admirație. Cine nu-l elogia fără condiții îi stîrnea bănuiala că era un inamic deghizat.
Alexandru George nu s-a dus la liberali să le sporească numărul sau să le ofere consiliere – așa ceva era cu neputință pentru el. Dar nici liberalii nu l-au căutat, deși unii dintre ei, scriitori, îl cunoșteau în persoană, iar alții, cititori dovediți, știau ce scrie. Pe unii dintre ei, cei mai vizibili, tăiosul și cîrcotașul critic îi forfeca în public. O lua de la Quintus, „un epigramist cu ifose“, dar dintr-o familie bine, trecea apoi la „Amedeu“, care i se părea tot atît de valabil ca istoric cît un elev mediocru de liceu. Nu-l ierta nici pe Radu Câmpeanu, pe care nu-l scotea din semidoct, încît ce să zici?Aveau și ei dreptate să nu și-l dorească alături.
