Festivalul Shakespeare de la Craiova este un festival semnat ca, de altfel, toate marile festivaluri intrate în istorie: cel de la Salzburg l-a avut pe Max Reinhardt ca iniţiator, cel de la Avignon pe Jean Vilar ca „autor”, Toamna de la Paris pe Michel Guy, cel de la Sibiu pe Constantin Chiriac…, cel de la Craiova s-a născut din dorinţa şi abnegaţia lui Emil Boroghină care, şi acum, chiar dacă mai discret, îi animă organizarea şi îi confirmă calitatea.
Aici, la fiecare doi ani, se reunesc personalităţi şi generaţii înrudite prin Shakespeare. El e humusul mondial care hrăneşte scenele „planetei”, cum şi-a intitulat Emil Boroghină una dintre ediţii. Pe Shakespeare nu îl părăsim, căci la el ne întoarcem toţi, odată sau altă dată, oameni de teatru reuniţi în jurul acestui „Mare Anonim”, cum îmi place să-l numesc.
Şi în ultimul său spectacol de la Théâtre du Soleil, O cameră în India, Ariane Mnouchkine îl constituia în divinitate tutelară a biografiei sale, de la începuturi până acum. De altfel, împreuna cu Guy Freixe, am prezentat ceea ce a marcat scena europeană în anii 80, ciclul său shakepearian hibridat cu referinţele la un teatru oriental imaginar: „Shakeaspeare nu e contemporanul nostru, cum se spunea odinioară, ci e un autor dintotdeauna şi de oriunde” afirma Mnouchkine. Ne nutrim din el!
Premiul Shakespeare a fost acordat lui Krzysztof Warlikowski şi scenografei sale Malgorzata Szczesniak pentru numeroasele spectacole cu texte ale celebrului autor, de la Poveste de iarnă la Furtuna şi Hamlet până la Poveştile africane prezentate la Craiova. Aici sunt reunite trei piese cărora li se adaugă o povestire venind de la un autor sud african drag regizorului, J.M. Coetzee. Poveştile africane constituie mai cu seamă o violentă şi radicală critică a gândirii antisemite sau rasiste, pornind de la texte ca Neguţătorul din Veneţia sau Othello.
Dar, dincolo de splendoarea versurilor shakespeariene, spectacolul ne permite să reacţionăm la monologurile, scrise de Wajdi Mouawad , ale unor personaje feminine, personaje care îşi strigă disperarea, care îşi afirmă dorinţa de a rezista şi necesitatea de a se salva, de a-şi găsi un drum în inima tragediei. Graţie unor interpreţi excepţionali şi viziunii celor doi artişti premiaţi, regizorul şi scenografa, acest spectacol l-am resimţit ca o experienţă tulburătoare, ca un eveniment teatral ce, prin forţa lui, se converteşte în eveniment profund biografic.
O tânără echipă de actori, reuniţi sub frumosul nume de Teatrul flautului, termen ce face referinţă la o replică celebră din Hamlet, au propus o versiune concentrată, ludică şi naivă a Nopţii regilor. Totul aici atestă plăcerea de joc, generozitatea vârstei, invitaţia la expresia unui spectacol lejer şi poetic, a unei comedii în care, dincolo de text şi de încurcăturile lui, resimţeam mai cu seamă satisfacţia unei comunităţi de tineri reuniţi întru Shakespeare.
Evident că în această multitudine, unele spectacole trec neobservate sau produc decepţii neliniştitoare, ca, de exemplu, acel spectacol „comunitar” cu Visul unei nopţi de vară ce reunea elevi şi studenţi craioveni invitaţi să utilizeze cele mai derizorii clişee ale unui teatru vetust, prăfuit şi lipsit de orice resursă sinceră, intensă, surprinzătoare. Privindu-i îmi spuneam că asemenea experienţe sunt nocive, că ele deteriorează şi nu formează gustul unor debutanţi, că ele doar mobilizează un repertoriu de deplorabile semne desuete. Cu amărăciune m-am îndepărtat de aceşti debutanţi cărora li se propunea, sub conducerea unui englez, o aventură sterilă.
Surpriza a venit, pentru mine, de la un Othello pus în scenă la Teatrul din Târgovişte de un regizor de origine armeană, Suren Shaverdzan. Regăseam aici elementele acelei poetici teatrale pe care o practicase Radu Penciulescu când a semnat la Teatrul Naţional Macbeth cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu.
Scena nu e nici încărcată de accesorii, dar nici goală; dispozitive diverse – funii, lanţuri, scări – servesc jocului, dar şi construirii unei situaţii dramatice, senzuale şi materialiste. În bezna raţiunii corpurile se liberează, platoul le serveşte de teren de luptă şi noi asistăm la o adevărată explozie de vitalitate. M-ar bucura să văd celelalte spectacole semnate de acest regizor venit de departe şi a cărui relaţie cu Shakespeare mi s-a impus ca organică, densă şi pasională. Ce plăcere inegalată produce teatrul când parvine la asemenea combustii dramatice!
În acelaşi spirit, dar mai puţin inspirat, am putut urmări un Macbeth din Africa de Sud, unde obscuritatea şi fumul atestau rătăcirea spiritului, pierderea reperelor pe fond de combustie sinucigaşă a protagoniştilor. Un spectacol direct, de luptă şi conflict care unora le-a displăcut, dar căruia eu i-am resimţit impactul energetic.
Dezbinările s-au produs cu ocazia unui Romeo şi Julieta mult aşteptat, semnat de un maestru corean octogenar.
Totul evoca aici acele spectacole festive oficiale cu care comunismul ne-a obişnuit: dansuri şi muzică folclorică, costume noi din mătăsuri scoase direct din magazin, surâsuri complezente şi, mai ales, o stupidă deriziune a iubirii tragice. Cât detest această tendinţă de a accede nu la umanitatea marilor eroi, cât de a le afirma ridicolul obţinut graţie unor mijloace stupide, infantile! Poate însă că o ultimă scenă legitima acest spectacol detestatabil: în Shakespeare cele două familii duşmane apelează la împăcarea lor în numele morţii celor doi amanţi. Aici, o asemenea pacificare pare imposibilă, căci bătrînul regizor face aluzie la conflictul ireductibil între cele două Corei, de Nord şi de Sud. Nimic nu va le reconcilia … Şi, totuşi, în seara premierei, revenind la hotel, aflam că cei doi lideri antinomici de la Seul şi Pyongyang, deciseseră să se întâlnească parcă pentru a dezice pesimismul scenei. Pentru odată realitatea dispensa lecţii de optimism…
Declan Donnellan, reputatul regizor pe care-l descopeream uimiţi acum cincisprezece ani cu neuitatul Cum vă place, a prezentat Măsură pentru măsură, „piesa – problemă” cum se spune, plasată în contextul societăţii putiniene actuale. Vedeam poliţişti şi regăseam figuri politice, identificam comportamente şi mai ales urmăream mişcările grupate ale unui cor de actori ce evoca societatea civilă rusă. Şi totuşi, acest spectacol, deja văzut în România, părea străin lumii moscovite actuale; el adopta soluţii evidente, se rezuma la expresii împrumutate liderilor „ruşi” care manipulează masele, dar nu parvenea a restitui veritabil „teroarea” secretă a regimului. Intenţia dramaturgică nu-şi găsea decât parţial împlinirea scenică.
Nu pot vorbi despre Macbeth, revăzut şi pus în scenă de Gavriil Pinte la Teatrul din Oradea, căci am fost implicat în acest proiect. Dar câtă putere poetică emana din el, câte metafore ne invita să „visăm” crima, să-i percepem efectele, să-i resimţim impactul pervers. Scenografa Roxana Ionescu participă şi concepe acest spectacol ca o meditaţie despre puterile teatrului confuntat cu excesul voinţei de putere ce întunecă mintea – câte imagini splendide ale vrăjitoarelor! – şi derutează mersul lumii. Cum să uităm scena nebuniei, când lady Macbeth îşi părăseşte încălţările şi lasă pe scena urme indelebile de paşi însângeraţi sau mulţimea de tuburi ce evocă, teatral, celebra pădure de la Dusinan? Acesta-i teatrul de imagini care persistă pentru totdeauna. Dar, nu pot încheia elogiul pe care mi-l permit fără a aminti prezenţa acestei actriţe unice, Mirela Lupu, care, de la începutul proiectului În inima nopţii, se detaşează ca o apariţie ambiguă, stranie, plastică şi profund muzicală. Cuvintele-i răsună în noi şi desenul corpului persistă pe retina memoriei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.