Vis de toamnă la Festivalul George Enescu

L-am trăit cu ochii larg deschiși și ficși la finalul primei seri a concertului Orchestrei Simfonice din Londra, dirijată de Sir Simon Rattle. O stază incredibilă la topirea ultimelor sunete eterice, practic inaudibile, din „Simfonia nr. 9” de Mahler.

Timpul se oprise în loc, spiritul era înălțat în sfere astrale, mâinile aplaudau automat impulsionate de creier și suflet, dirijorul primea ovațiile publicului transportându-le personal diferitelor partide instrumentale, mergând la adevărații artiști ai orchestrei, ridicându-i în picioare, evidențiindu-i, onorându-i, fără să facă acest lucru de la pupitrul care, oricum, nici nu exista, întrucât șeful de orchestră condusese uriașa simfonie par coeur.

Trăiam în lumea irealului.

Așadar, am început cu sfârșitul, Adagio, cu miracolul coardelor unduitoare ce au construit arce în crescendo-decrescendo, întrețesute cu alămurile, tinzând spre culminații și sfârșind prin fire incredibile de sunet.