Denunțătorii baronului roșu

Zoom Dar dacă, din denunțat, Buzatu devine și el denunțător?

Cînd spunea că a absolvit Filosofia, lui Dumitru Buzatu i se umfla vocea, ca și cum sub fălci i-ar fi apărut două bășici, ca la broaște. Ca politician, Buzatu își fabricase un langaj în care tonul și epitetul mitocănești erau altoite pe aroganța lui de fost profesor mîndru că le are pe-alea cu filosofia și pe încrederea neabătută în sine pe care o au cei ce zic des: „Băă, tu știi cine sînt ieu?!!!“.

Impresia lui că e cel mai deștept dintre pesediști și dintre politicieni răzbătea de la primele vorbe care-i ieșeau din gură în fața vreunui microfon. De la înălțimea ei dădea sfaturi și producea amenințări, ca mafioții de a doua generație, școliți.

Dacă treceai însă de ceea ce voia Buzatu să pară, insul părea bîntuit de complexe de inferioritate pe care și le oblojea cu funcțiile pe care le dobîndea la partid și de la partid. În 1992, cînd a ajuns în Parlament pe listele FDSN-ului, purta barbă și mustață de revoluționar, ca Fidel Castro. Peste cîțiva ani și-a tușinat barba.