Simona Halep și Nicholas David Ionel, desemnați jucătorii anului 2022

Așa cum l-am plăsmuit pe Mircea David, ”Il Dio”, în poarta celor de la Venus. Și așa cum l-am visat pe Baratky, în tricoul Rapidului, înscriind gol după gol în finala Cupei României din 1940, spre necazul prefectului Capitalei, Gavrilă Marinescu. Prefectul a tras sforile să se rejoace finala, doar doar o să câștige favoriții lui, cei de la Venus. Până la urmă, la a patra partidă, Baratky nu s-a lăsat, a mai dat un gol și ceferiștii au plecat acasă cu trofeul.

Așa ni l-am imaginat și pe Pelé, câștigând Cupa Mondială în 1958, 1962 și 1970. L-am văzut aievea, pe baza pasiunii infatuate și inocente a microbistului care poate desena în minte faze ”autentice”. Când s-a retras, în 1977, televiziunea era departe de ce e astăzi și tot ce rememorăm sunt niște faze parcă în reluare, dintr-o transmisie alb-negru Cosmos - Santos.

Decenii la rând, ajutându-se de fotbaliști ”mai noi”, părinții și bunicii noștri ni l-au descris pe Pelé. În acest proces himeric de reconstituire a celui mai bun jucător din istoria fotbalului, brazilianul a devenit de-al locului. Pelé a semănat, pe rând, cu piruetele și tehnica lui Dobrin, cu forța lui Cămătaru sau cu detenta lui Dudu Georgescu. La 1,73, el a fost mai scund decât toți aceștia, dar asta nu-l împiedică să plutească și acum, dominator, în visul nostru, mereu reîmprospătat.